Hardin
Nici nu simt asfaltul înghețat de sub picioarele mele și nici zăpada care se așază peste mine. Nu simt decât hăul care mi se cască în piept. Îngenunchez neajutorat, urmărindu-l pe Zed cum iese din parcare, cu Tessa pe scaunul din dreapta.
Nu mi-aș fi putut imagina așa ceva — niciodată, nici în cele mai nesăbuite visuri nu m-aș fi gândit că pot simți o durere ca asta. Arsura pierderii, așa am auzit că i se spune. N-am îndrăgit nimic și pe nimeni, n-am simțit niciodată nevoia de a avea pe cineva aproape, de a iubi pe cineva cu totul, nu mi-am dorit niciodată să păstrez pe cineva cu atâta înverșunare. Panica aceasta — panica aceasta totală și absolută de a nu o pierde — nu era planificată. Nimic din toate acestea n-a fost. Ar fi trebuit să fie simplu: să mă culc cu ea, să-mi primesc banii și dreptul de a mă lăuda în fața lui Zed. Destul de limpede. Doar că nu s-a întâmplat așa. În loc de asta, fata cu părul blond și cu fuste lungi care își făcea obsesiv liste și-a croit drum în inima mea până când, încet-încet, m-am îndrăgostit de ea atât de tare, încât nu-mi vine să cred. Nu mi-am dat însă seama cât de mult o iubesc până când am început să vomit într-o chiuvetă după ce le-am arătat idioților mei de prieteni dovada virginității ei furate.
Am urât asta, am urât fiecare moment… dar nu m-am oprit.
Am câștigat pariul, dar am pierdut singurul lucru care m-a făcut vreodată fericit. Și, pe lângă asta, am pierdut și ultimul dram de bunătate pe care ea m-a făcut să-l întrezăresc în mine. Zăpada îmi face leoarcă hainele și vreau să dau vina pe tatăl meu, pentru că mi-a transmis și mie dependențele lui; vreau să dau vina pe mama că a stat cu el prea mult timp și că a contribuit la crearea acestui copil atât de defect; vreau să dau vina pe Tessa pentru că a vorbit vreodată cu mine. La naiba, vreau să dau vina pe toată lumea.
Dar nu pot. Eu sunt cel vinovat. Am distrus-o pe ea și tot ce aveam împreună.
Dar voi face tot ce e nevoie ca să-mi răscumpăr greșelile.
Unde se duce ea acum? Există oare un loc unde o voi regăsi?