Lumea Sofiei. Romanul istoriei filosofiei

Când privim o stea din galaxia noastră care se află la mai mult de cincizeci de mii de ani- lumină depărtare de Soare, privim, de fapt, cu cincizeci de mii de ani în urmă.

Prin „esență” înțelegem ceea ce definește un lucru, adică „natura” sau „ființa” sa. Dar Sartre nu crede că omul are o astfel de natură înnăscută. El trebuie să se creeze pe el însuși. Trebuie să-și creeze propria sa natură, esența sa, pentru

Sartre susține că existența precede orice fel de semnificație pe care am vrea să i-o dăm. Faptul că exist precede întrebarea ce sunt eu. „Existența precede esența”, spune el.

Kierkegaard era creștin, la fel ca alți filosofi existențialiști ai secolului. Sartre însă era un existențialist ateu

Existențialismul este un umanism”, a declarat Sartre. Voia să spună că existențialiștii au ca punct de plecare în reflecția lor chiar omul. Perspectiva este însă mult mai sumbră în această formă de umanism decât în timpul Renașterii.

, nu e o întâmplare. Sartre frecventa multe cafenele. De altfel, chiar într-una dintre ele a cunoscut-o pe partenera sa de viață, Simone de Beauvoir. Și ea era tot filosof existențialist.

existenței – sau existențialiști – au pornit de la ideile lui Kierkegaard, dar și de la cele ale lui Hegel și Marx.
— Interesant.
— Filosoful german Friedrich Nietzsche, care a trăit între anii 1844 și 1900, a avut un rol-cheie în filosofia acestui secol. Și el s-a declarat împotriva filosofiei lui Hegel și a „istorismului” german, opunând acestui interes lipsit de substanță pentru istorie, dar și moralei de sclav creștine, însăși viața. Intenția lui era să realizeze o transmutare a tuturor

Mai întâi o să-ți spun câte ceva despre curentul cel mai important, existențialismul. El cuprinde diverse mișcări care își au toate originea în situația existențială a omului. Vorbim deci despre filosofia existenței din secolul al XX-lea. Mai mulți filosofi ai

realitate decât natura și lumea sensibilă. Așa se explică de ce un naturalist consideră că omul face parte din natură, astfel că cercetările sale se vor axa exclusiv pe fapte naturale, nu pe considerații de ordin rațional sau pe cine știe ce formă de revelație divină.

putea vorbi, la modul general, de o mișcare naturalistă care a început la mijlocul secolului al XIX-lea și a continuat și în secolul al XX-lea. Prin „naturalism” înțelegem o concepție despre natură care nu recunoaște ca